AGRESIUNE: TIBET

Pagini de jurnal

 

Duminica seara, 30 oct 2011, Lhasa: Am ajuns de ieri, sambata, in Lhasa, capital Tibetului situata  la 3650 m altitudine, a doua capital a lumii din acest punct de vedere, dupa La Paz, Bolivia (3760 m).

 

Programul acesta asiatic a inceput parca acum un secol, am plecat din tara in 17 octombrie catre Sri Lanka (2 zile, pentru Muntele lui Adam), apoi India (9 zile, pentru Sf Apostol Toma, dar si pentru un traseu in zig-zag prin toata India, de la sud la nord), apoi Nepal (doar 1 zi, acolo insa ne vom intoarce) si Tibet (3 zile). Suntem asadar pe final de program, nauci de oboseala, de schimbare de avioane si de clima si de fusuri orare (India are cu 3,5 ore dupa ora Romaniei, iar pentruTibet mai adaugam 2,5 ore). Experiente multe si diverse, dar cu siguranta in folos duhovnicesc, crestinesc, chiar daca primul gand ar fi contrariu – ca acesta nu e un pelerinaj crestin! Si totusi, ESTE!!! Am trecut de limita lumii crestine, sutem in plin paganism, este uimitor ca atatea milioane de oameni se pot inchina inca la zeitati cu cap de elefant, la personaje grotesti cu o mie de brate si ochi, la fluturi, la foc, la apa, la tot ce misca in lumea asta, numai la Creator nu! Si poate nici acesta nu ar fi socul cel mai mare, ci faptul ca… Dumnezeul nostru – Creatorul si a lor, Iisus Mantuitorul nostru – care s-a jertfit si pentru ei,acum doua mii de ani, desi ei nici acum nu stiu asta – Dumnezeul nostru ii iubeste si pe ei!!! Am vazut mii si mii de oameni care traiesc extrem de greu, in conditii misère (desi intre noi fie vorba, nici nu-i prea deranjeza mizeria!), oameni simpli, care ne-au primit foarte bine pe noi crestinii si care s-au bucurat cand am vorbit cu ei, cand le-am dat o iconita sau doar le-am facut semn cu mana din masina etc etc, oameni cu care cu siguranta Domnul nostru are aceeasi rabdare, aceeasi iubire, aceeasi intelegere ca si cu noi, cei care stim sa I ne inchinam. Chiar daca ei au manifestari idolesti. Si deja de aici incepi sa nu-L mai intelegi pe Dumnezeu cu mintea, pentru ca nu este absolut nimic logic in asta – ci ai nevoie de cu totul alt criteriu: inima! Atata vreme cat am facut pelerinaje in lumea crestina, mi s-a parut ca am dreptul sa judec – constat acum cat de profund  gresita si fara folos duhovnicesc este atitudinea aceasta!

 

Revenind la Tibet: fata de ceea ce am trait pana acum (India, Sri Lanka – obositor dar placut), Tibetul e o experienta absolut traumatizanta. Pana in prezent.  Deci am ajuns de ieri de la pranz si, pe langa diareea care s-a decansat in avionul de Kathmandu ( m-am urcat sanatoasa si dupa 2 ore am coborat ca o leguma), m-a pocnit si o durere cumplita de cap, din cauza altitudinii. Greata, rau, indigestie, asa ca am intrat in camera si nu am mai iesit pana a doua zi de dimineata – oricum prima zi este pentru toata lumea care soseste aici, zi de aclimatizare. Suntem 7 persoane pe partea aceasta finala a programului, 4 dintre noi acuza diverse probleme medicale, singurele persoane pe care Domnul le-a ferit fiind cei care au grija de noi: cei 2 medici si o prietena de-a mea, fosta asistenta medicala ( desi toti am mancat aceleasi lucruri si am “evoluat” in acelasi mediu). Si daca pana acum n-au fost problem medicale deloc, ne-au palit acum toate odata!

 

Azi dimineata, duminica, cand ne-am trezit, am constatat ca a nins.. Pe strada e multa lume in port traditional si cu niste masti de panza la gura ( o fi ca sa se fereasca de aerul uscat si rece, sau ca sa nu omoare nici macar o insecta cu respiratia? in scop religios). Dimineata, in loc de Sfanta Liturghie ( nu exista nici un fel de biserica ortodoxa in zona), am vizitat Palatul Potala, resedinta lui Dalai Lama, liderul spiritual al Tibetului, actualul Dalai Lama, cel de-al 14-lea, fiind acum auto-exilat in India, de frica guvernului chinez care a ocupat tara in 1959 ( de atunci, Tibetul a devenit regiune autonoma chineza). Palatul este situat pe o colina naturala, Dealul Rosu, din mijlocul capitalei tibetane. Construit pentru prima data in anul 641, palatal a ars din temelii si a fost reconstruit in forma sa masiva, actuala, in secolul al 17-lea, de catre al 5-lea Dalai Lama, iar in prezent are o suprafata de 360.000 mp, 117 metri inaltime, 13 etaje si 1000 de camere. Dar pana sa ajungem la intrare, luam act de procesiunea de pe strada ( care inteleg ca inconjura baza palatului de trei ori, in sensul acelor de ceasornic; dimineata si seara): incolonati, multi tibetani tacuti si care se feresc sa fie fotografiati, invart niste moristi metalice in maini si de asemenea imping tamburii mari ( mantre) asezati in rand pe o latura a strazii, totul avand scopul de rugaciune, de permanentizare a invocatiilor. Tamburii acestia, mari sau mici, contin texte scrise, iar miscarea circulara le raspandeste parca invocatiile in aer…

Palatul Potala cuprinde de fapt doua corpuri: Palatal Alb – zona administrativa, fosta resedinta de iarna a lui Dalai Lama ( nevizitabila pentru turisti) si Palatul Rosu – zona religioasa, o succesiune de camera destinate venerarii lui Budha, cu 10.000 de sanctuare ale calugarilor budisti tibetani din ordinul “Palariilor Galbene”, altare, temple, 200.000 de statuete, mandale, tot felul de obiecte de cult, inscrisuri care formeaza o imensa biblioteca, camere pentru intalnirile oficiale ale lui Dalai Lama ( atunci cand locuia aici), dar si mormintele fostilor Dalai Lama, de la al 5-lea la al 13-lea, toate una dupa alta …Palatul e un muzeu cu care statul chinez face multi bani, desi din cele 1000 de camere sunt deschise pentru vizitare doar 20. Dar deajuns cat sa-ti faca apriga de tot dorinta de a scapa de acolo cat mai repede! Multe trepte de urcat, dar nu asta e greul. Palatul rosu de lemn are scari si culoare inguste si zugravite in culori foarte vii, nu are lumina naturala DELOC (decat in centru in tavan e un laminator cu gratare pe fiecare nivel, doar pe acolo patrunde soarele, in camerele supraincarcate si decorate – deloc!). Geamurile, cate se vad la exteriorul cladirii, sunt barate cu obloane grele de lemn si deasupra trase niste panze colorate pe care e desenata fereastra! Dar ceea ce mi-a facut mie foarte rau, dupa indigestia plus migrena din noaptea precedent, a fost mirosul extrem de greu de la ofrandele de seu de iac – toata lumea vine cu seu de iac in pungute de plastic si il depune in niste discuri metalice mari si acolo se aprind un fel de lumanari – e singura sursa de lumina din camere. Tanara noastra ghida tibetana, Lhamo ( numele ei inseamna inger), ne-a spus ca Palatal Potala nu a avut secole de-a randul nici o alta sursa de lumina, pana n-au introdus chinezii lumina electrica pentru muzeu. Camerele diversilor Dalai-Lama sunt micute, in schimb mormintele lor sunt enorme pe verticala, facute din mii de kg de aur si pietre pretioase, mormantul celui de-al 5-lea Dalai Lama fiind cel mai spectaculos (contine 3,5 tone de aur, 20.000 pietre pretioase si are 15 m inaltime!) Traditia face ca, in urmatorii doi ani dupa moartea unui Dalai Lama si dupa ce i se mumifica corpul prin anumite procedee rituale, din donatiile credinciosilor i se facea si mormantul. In orice caz, mirosul greu, lipsa luminii naturale si toate statuetele si instrumentele acelea rotitoare, miscatoare (mandale, mantre?) pe mine m-au facut sa grabesc traducerea si sa scurtez vizita cat am putut de mult, desi cine a vrut sa mai admire arta budhista a putut ramane in urma. O experienta mai apasatoare nu tin minte sa mai fi trait! Chinezii admit, pentru fiecare grup,  vizitarea in maxim o ora a Palatului Potala, dar, la cat de grea a fost atmosfera acolo, o ora a fost chiar suficient de mult! Abia acum si aici, in intunericul apasator, care iti blocheaza stomacul, am inteles ca DUMNEZEUL NOSTRU ESTE LUMINA DIN LUMINA, Dumnezeu Adevarat din Dumnezeu Adevarat! Abia acum si aici, in loc central al paganismului si al misticismului, am inteles cu adevarat forta eliberatoare a Luminii Sfinte! Traind mereu in Lumina, ca si crestin, ti se pare firesc sa fie asa, dar aici vezi diferenta! Chiar si numai pentru aceasta revelatie (Iisus a fost mereu inconjurat de Lumina, din momentul Nasterii in grota din Bethleem si pana la Inviere! Iisus ESTE LUMINA!!)  acest demers asiatic merita a fi numit pelerinaj crestin!

 

Imi pare rau pentru totala mea ignoranta in materie de spiritualitatea tibetana, stiu doar ca Dalai Lama este una dintre marile personalitati ale lumii moderne, recunoscut pentru intelepciunea sa desavarsita – desi aici nu este considerat reincarnare a zeului intelepciunii, ci a zeului compasiunii, al milei. Panchen Lama, cel de-al doilea ca importanta ierarhica intre conducatorii spirituali ai Tibetului, este reincarnarea zeului intelepciunii. Doar ca, la varsta de 6 ani, autoritatile chineze l-au rapit pe copilul care fusese proclamat Panchen Lama si… l-au inlocuit! Raman cu mirarea cum de se poate ca un asemenea mare intelept al lumii actuale, al 14-lea Dalai Lama – detinator al premiului Nobel pentru pace pentru lupta sa pasnica pentru independenta Tibetului – sa fi “iesit” dintr-un asemenea loc intunecat si emanand energii negative, cum este Palatul Potala ( inscris si el in Patrimoniul UNESCO in anul 1994, pentru valoarea culturala, bogatia si autenticitatea obiectelor tibetane de cult detinute).

 

Dupa masa de pranz aveam in program sa urcam la lacul sfant Yamdrok, unul dintre cele trei lacuri sfinte ale Tibetului, la 4800 m altitidine ( dublul celui mai inalt varf din Romania). Asadar, am pornit-o cu masina pe un fel de Transfagarasan extrem de bun ( chinezii au construit o infrastructura excelenta in Tibet, dar l-au si militarizat, armata fiind vizibila peste tot in Lhasa); in 3 ore am mai urcat 1200 metri diferenta de nivel, mergand pe Friendship Highway, drumul care leaga, peste cei mai inalti munti din lume, Tibetul de Nepal. Iarasi m-a pocnit durerea chiar in mijlocul capului, asa incat n-am mai avut chef nici sa vad iacii care misunau liberi in munte! Lhamo, Angel – ghida noastra budhista – are o oarecare parere de rau pentru faptul ca nu mai vrem sa coboram la lacul sfant si cu apa tamaduitoare pe care il vedem in vale, care si el in timpul procesiunilor este inconjurat pe jos de pelerini, dar nu insista, atitudine pentru care o apreciem. Ceilaltil participanti la program nu au neaparat simptomele mele, dar unii simt greutate in respiratie, ameteli, dureri de cap, altii au racit… nimeni nu poate afirma ca iese totusi intreg din experimentul Tibet la inceput de toamna ( la ei iarna e in perioada ianuarie-martie). La intoarcere in Lhasa am cautat o farmacie, se terminasera medicamentele, dar primele 3 farmacii vizitate vindeau doar… ceaiuri tibetane. Lhamo, la cei 22 de ani ai sai, nu a fost niciodata bolnava, asa ca nu stia unde putem gasi si o farmacie cu pilule “clasice” ( abia cea de-a 4-a farmacie ne-a fost de folos).

 

Luni seara, 31 oct 2011, Lhasa: Tibetul mi se pare in continuare cumva straniu, totul parca imi este ostil: locul, oamenii de pe strada (foarte seriosi), mancarea – totul! Dimineata continua sa imi fie bine, seara iarasi ma pocneste migrena si vars, noaptea e groaznic, e deja a 3-a noapte dupa tipicul asta! Niciodata nu am avut atatea zile succesive de migrena, desi sufar de boala aceasta de vreo 30 de ani!

 

Astazi am fost sa vizitam doua manastiri tibetane foarte importante pentrun ordinul Palariilor Galbene (ordinul budhistilor tibetani care cred in Shambala – centrul secret al puterii oculte, taramul misterios al inteleptilor, localizat tainic in Tibet): Manastirea Drepung ( care avea candva 10.000 calugari, fiind cea mai mare manastire din lume, are azi 500 de calugari) si Manastirea Sera ( in trecut 8.000 calugari, azi 450). Ambele sunt acum organizate mai ales ca si scoli de budism, revolutia culturala chineza desfiintand, la un moment dat, ambele manastiri, care au si fost devastate, asa incat acum nu mai detin ornamentatiile si valorile originale. La manastirea Drepung nu am reusit sa vad prea multe, pentru ca intoleranta mea la mirosul de ienupar (sau ce produce fumul lor de “tamaie”) m-a facut sa raman afara si sa astept grupul. Insa pana la intrare, Lhamo – Angela noastra tibetana – ne-a aratat pe stanca trei reprezentari colorate, de mari dimensiuni: intemeietorul manastirii, profesorul sau si… un demon, desenat in cea mai traditionalista si explicita varianta posibila! Am intrebat-o daca se inchina aceluia si raspunsul a fost stupefiant: da, pentru ca acestia sunt … protectori! Sunt tot forme de divinitate, dar inferioare. Se sustine ca pe vremuri Tibetul a fost in stapanirea demonilor, dar inteleptul iluminat care a adus budismul din India la ei a avut forta sa ii domine si sa ii puna in sjujba lui si a tarii, astfel incat acestia sunt acum venerati ca protectori! Ne-a spus ca si alte zeitati ale lor au de asemenea figuri inspaimantatoare, ca nu ii poti cunoaste pe cei superiori de cei inferiori decat… dupa nume! Iar tibetanii se inchina demonilor stiind cine sunt ei, fara nici un fel de retinere, pe aceasta logica sucita!

 

La manastirea Sera am intrat, am vizitat, nu era mare lucru de vazut, decat poate cele 2 mandale din nisip colorat, facute de catre calugari pt turisti, dar nu ne-am batut capul cu simbolistica lor! Am aflat doar ca o mandala reprezinta o reprezentare a lumii viitoare in viziunea lor, cu 6 stadii: sfinti, semisfinti, oameni, animale, iadul sufletelor si sufletele infometate – un fel de talpa iadului!. In curte am intrat in jurul orei 15, pentru ca la acea ora calugarii tibetani sunt adunati cu totii la vedere si se roaga in fata publicului, iar dupa cele 15 minute de rugaciune urma sa inceapa ritualul de debate, in care unii puneau intrebari si altii raspundeau, totul in limba tibetana ( turistii nu pot interveni, existand aceasta bariera lingvistica). Doar ca astazi fiind una dintre sarbatorile lor cele mai importante, calugarii au continuat sa se roage in curte pana seara, fara etapa de debate atat de asteptata de publicul in mare majoritate occidental. Biletele de intrare la aceste manastiri tibetane constituie venit al statului chinez, in timp ce pentru intretinerea manastirilor, calugarii au dezvoltat activitati profund lumesti: restaurantul manastirii, magazinul etc.

 

Socanta a fost o alta dezvaluire la manastirea Sera, aceea a ritualului de “inmormantare in cer”. Suna interesant ca denumire, dar ritualul e groaznic: dincolo de muntele pe care este situata manastiea este un deal mai mic, pe care sunt duse corpurile celor decedati, cineva le taie bucati si le da vulturilor! Am intrebat-o pe Lhamo daca si ea va accepta sa i se faca astfel si a zis nonsalanta: sigur ca da!! Atata vreme cat ei cred in reincarnari succesive, ce valoare are corpul de acum? Am inteles ca prin anii ’60 ai secolului XX guvernul chinez a interzis acest ritual barbar, insa fortat de puterea traditiei tibetane, prin anii ’80 l-au redeclarat legal.

 

Eu nu am nici o cadere sa-mi exprim opinia asupra spiritualitatii tibetane, necunoscand nimic din esenta, din continutul sau ( care acum ma si cam sperie, drept sa spun!). Dar am vazut cum se manifesta ei ca popor religios ( in cel mai inalt grad religios, este principalala lor caracteristica, asa cum poate nu am vazut nicaieri altundeva in lume), pastrator al portului traditional si al obiceiurilor ancestrale de viata – nici nu ar rezista altfel, se cere adaptare la conditiile exceptionale de mediu in care vietuiesc, la 4000 m altitudine. Asadar, cunoscandu-i la ei acasa, asa cum practica in cel mai serios mod miticismul pe scara larga, crezand cu tot sufletul ca ei se pot auto-mantui printr-o viata morala si virtuoasa, ca se pot ilumina in vieti succesive, prin propriile puteri si nu in relatie cu Adevaratul Dumnezeu, nu poti sa nu le admiri seriozitatea si dedicarea cu care vizeaza inaltarea spirituala personala, chiar daca sensul este profund contrar Adevarului. Privesc cu maxima seriozitate problema vietii viitoare si eforturile ascetice pe care le fac pentru aceasta intrec cu mult ceea ce in mod normal par sa faca majoritatea crestinilor pentru mantuire. Noi avem libertatea, pe care de multe ori o administram prost, ei au (simplificand) o determinare de genul: ” dusmanul meu de acum poate fi mama mea intr-o viata viitoare – daca ma port rau cu dusmanul meu acum si mama mea viitoare se va purta in acelasi fel cu mine”. Aici nu exista libertate, e un resort al interesului pentru binele personal, iar tibetanii au devenit astfel printre cei mai intelepti oameni din lume… Asa dupa cum spunea unul dintre participantii la acest program: daca le-ai suci tibetanilor numai putin directia credintei, acestia toti se pot mantui, atat de serios pun problema obiectivului final, a vietii viitoare! Iar un alt comentariu a fost: daca noi crestinii am face pentru credinta noastra tot ceea ce fac ei pentru credinta lor, ne-am mantui in masa!

 

Marti seara, 1 noiembrie, Chitwan, Nepal: in sfarsit, am iesit astazi din Tibet, am scapat de rau!

Aseara, la hotel in Lhasa, m-a pocnit iarasi migrena , nu am mai putut merge la cina,  iarasi a urmat o noapte interminabila de cosmar. Am avut cele mai groaznice dureri de cap din viata mea, a fost o noapte absolut cumplita! Dar azi dimineata iar nu mai aveam nimic!

 

Am dezbatut in grup problema felului in care ne-am simtit in Tibet si parerile sunt impartite, insa sentimentul general este de usurare, bine ca am plecat, n-am mai fi suportat inca o noapte acolo, in hotelul numit ShangBaLa, in care nimeni din grup nu a dormit bine, ci ca intr-un fel de stare de veghe. Unul dintre doctorii nostri spune ca am avut cu totii simptomele clare pentru rau de altitudine: greutate la respiratie, tensiune scazuta, dureri de cap… Ghida noastra zice ca astea se rezolva intr-o zi, doua (am vazut si multi turisti occidentali foarte in varsta, 70-80 ani, care nu pareau sa aiba probleme). Eu am avut insa 4 zile succesive in care mi s-au declansat migrene, ceea ce este fara precedent in viata mea! Pe mine m-au obsedat mantrele, tamburii aceia metalici de toate dimensiunile, pe care sunt scrise invocatii si care se rotesc continuu, pe care le gasesti in toate locurile: in masina noastra pe bord ( era cu celula solara, asta facea miscarea perpetua), in magazine, in mainile locuitorilor batrani care circula cu ele pe strada sau tamburii imensi, egali, pusi unul dupa altul de-a lungul zidurilor din jurul manastirilor, si cine trece le roteste impingandu-le cu mana. Intr-o manastire am vazut chiar un tambur din acesta rotitor, metalic, pus intr-un jet de apa, ca o mica moara care se rotea perpetuu de la puterea apei in cadere. Tibetanii au gasit solutii extrem de ingenioase de a produce miscare rotativa pentru mantre si asta pe mine m-a obosit… Apoi, peste tot in natura sunt insirate stegulete colorate, cu simbolistica precisa, pentru ferirea de cataclisme naturale – alta forma de misticism… Probabil doar m-am auto-alimentat, speriata de ce am aflat, cine stie…

 

Asadar, chiar daca au fost exclusiv motive medicale ( asa cum sustine doctorul), tot grupul a rasuflat usurat cand am parasit Tibetul azi la pranz! Si desi a urmat o dupa-amiaza de tiganie pe drumurile desfundate si murdare din Nepal, cu autobuze pline ochi pe care oamenii circula si pe capota si oricum cu usile deschise, fara reguli de circulatie, facand depasiri aiuritoare in curbe pe marginea prapastiei din valea dintre Muntii Himalaiei, ne-a revenit la totii cheful de vorba, am glumit si nu ne-a deranjat cu nimic faptul ca am intrat intr-o alta civilizatie pagana ( hindusi), dar colorata, vesela si murdara. Si vad ca in seara aceasta, urmatoarea dupa cele 4 de migrene, chiar nu am nimic! Presupun ca eu am fost prea mica pentru un razboi nevazut atat de mare… Multumesc din suflet celor care s-au rugat pentru mine, ajutandu-ma astfel sa trec greul, si Doamne, imi cer iertare!

 

Maria Chirculescu

Miriam Turism