Cancerul: O călătorie prin urechile acului

 

21 decembrie 2000, o zi care părea la fel ca toate celelalte. Diferenţa o făcea faptul că aşteptam rezultatul unei „banale” biopsii, în urma unei operaţii făcute la sfârşitul lunii noiembrie a acelui an. Am plecat spre spital, însoţită de fiica mea, la vremea aceea aflându-se în ultimul an de facultate. Spun aceasta nu ca să mă laud cu studiile fiicei, ci pentru a se înţelege momentele pe care le-a trăit, mai târziu, într-o perioadă importantă a vieţii ei. Deşi eram credincioasă în sufletul meu şi o fire extrem de pozitivă, îl vedeam pe Dumnezeu deasupra capului meu, în cer, şi Îl simţeam că intră în sufletul meu de câte ori Îl chem. O altă relaţie mai aveam cu Dumnezeu în gând. Şi acum când mă îndreptam spre spital simţeam că trebuie să apelez la El, dar fără să ştiu de ce. Ajunsă faţă în faţă cu medicul chirurg, acesta ţinea în mână o coală de hârtie, un rezultat, care ştiam că este al meu şi, după faţa pe care o făcea doctorul, simţeam că nu este în regulă. Am întrebat care este rezultatul biopsiei, iar doctorul, înghiţind în sec, mi-a spus că nu este bine şi că ar trebui ca, în cel mai scurt timp, să mă reopereze. Hotărâtă fiind din fire, am solicitat documentul. Motivul: îmi aparţine!

Ochii mi-au alergat pe literele care formau cuvinte. Mintea s-a pus pe treabă, a început să gândească şi mi-a transmis în corp un fior greu de stăpânit. Cancer cu metastază, în fază terminală. Din ochi mi-au ţâşnit lacrimi de foc, întreg trupul s-a învolburat şi o traumă dureroasă m-a cuprins ca într-un cleşte. Au început întrebările să-mi joace în minte şi să doresc să primesc răspunsuri de la Dumnezeu: de ce mie să mi se întâmple acest lucru, cu ce am greşit şi să închei prin banala sintagmă „nu merit asta”. Erau întrebări fireşti la acea vreme pentru că nu ştiam să îmi răspund că ştie Dumnezeu de ce ni le dă şi că toate au un rost.

Una peste alta, am plâns 48 de ore, fără să mă opresc, deoarece am făcut un şoc. Am pus mâna pe telefon şi am sunat o prietenă, care avea strânse legături cu Dumnezeu, cunoştea rânduiala bisericească şi făcea pelerinaje. Este vorba de Maria Chirculescu, care la rândul ei a avut experienţe ale vieţii şi L-a aprofundat pe Dumnezeu, într-o relaţie firească despre care şi eu ştiam, dar nu şi cum. Ea mi-a dat un număr de telefon al unui terapeut de la Bucureşti, un om cu cabinet, îmbunătăţit în ale credinţei şi care era de mare ajutor unora ca mine. Astfel, l-am sunat şi în hohote de plâns i-am spus ce am păţit şi l-am anunţat diagnostocul.

Plâns bun şi plâns rău

Terapeutul, vădit încurcat de situaţia în care l-am pus, s-a străduit să mă liniştească. Mă plimbam ca o nebună, făcând paşi înainte şi înapoi fără să-mi treacă prin urechi şi să-mi ajungă la suflet vorbele celui aflat la capătul celălalt al firului. Ştiu că mi-a vorbit de Dumnezeu, mi-a spus să am încredere în El, mi-a explicat că în faţa lui Dumnezeu totul este posibil şi să nu disper. De aici şi până la a face, adică a crede mai aveam de parcurs nişte paşi. Paşi nu pe pământ, pentru că mai târziu nici măcar nu am mai putut merge, ci paşi în sufletul meu pentru a mă descoperi şi a clădi pe marginea credinţei, un fel de broderie unică, făcută cu migală, cu atenţie şi înţelepciune. Da, înţelepeciune! Pentru că poţi să fii cât de inteligent, să te crezi un vârf al cunoaşterii, dacă nu ai înţelepciune, nu ai nimic.

Aşadar, ascult vorbe despre Dumnezeu, despre ce înseamnă să ai o boală şi ce înseamnă să te vindeci prin acea boală. Este vorba despre medicina nouă, recunoascută de mulţi savanţi şi medici prestigioşi, vârfuri în domeniu. Dar asta aveam să înţeleg mai târziu, după îndelungi suferinţe, dureri fizice şi psihice şi mutilări interioare şi exterioare. Terapeutul insista: roagă-te şi strigă-L pe Dumnezeu, pentru că El te aude! Vezi că există plâns bun şi plâns rău. Plânsul bun este atunci când te descarci sufleteşte, îţi pare rău că ai greşit, te smereşti şi simţi nevoia unei uşurări interioare. Plânsul rău, aşa cum îi spune şi numele, vine de la cel rău, te chinuie, îşi lasă o traumă în suflet, nu te poţi elibera, nu te poţi opri din plâns şi este ca o boală, care vine şi se aşează peste boala pe care o ai şi pe care creierul tău a înregistrat-o. De aici tot răul şi furia ta de plâns. Trebuie să te opreşti! Cu toate acestea nu puteam să mă stăpânesc şi plânsul a continuat toată ziua, toată noaptea şi a doua zi. Am revenit cu telefonul, fiind în aceeaşi stare. Terapeutul a scos tot ce este mai bun din el şi mi-a mărturisit că se află la domiciliul său şi că va pleca la cabinet, pentru a se concentra în locul special amenajat pentru pacienţi. M-a rugat să revin peste o jumătate de oră şi să reluăm discuţia. Aşa am procedat şi îndrumările au continuat prin telefon. În cele din urmă terapeutul mi-a recomandat să intru la baie, să dau drumul la apă în chiuvetă, să îmi dau cu apă rece pe faţă şi să îi mulţumesc lui Dumnezeu că mă vindecă şi apei vieţii că mă curăţă de supărare, de necaz, de boală şi de dureri. Nu-mi venea să cred că îmi recomandă aşa ceva. Altele îmi erau aşteptările şi, probabil, altceva aşteptam să aud, la fel de şocant, ca şi diagnosticul. Nu-mi venea să intru în nici o baie şi nici să-mi dau cu apă rece pe faţă. Nici măcar nu-mi venea să intru în casă, să apăs clanţa la uşă şi să mă ating de vreun lucru. Parcă toate veneau împotriva mea şi îmi făceau rău. Orele s-au scurs dramatic. M-au cocoşat şi duceam în spate un pietroi mult mai mare decât puteam să-l ţin fizic. M-am încovoiat şi am simţit că mor. Atunci un gând m-a străfulgerat: dacă nu o să mor de cancer, atunci voi muri din cauza plânsului care m-a istovit. Aşa se face că mă îndrept spre baie, învârt robinetul, aud jetul apei, fac pumnii căuş şi azvârlu cu apă pe faţă, într-o furie nebună, de am stropit totul în jur. Deşi eram udă leoarcă, nu am putut să mă opresc şi am continuat să mă ud şi, dintr-o dată, mi-am adus aminte de Dumnezeu şi L-am strigat: Doamne ajută-mă şi pe mine păcătoasa şi opreşte plânsul acesta despre care am aflat că este rău! Este rău Doamne, pentru că mă omoară. Ajută-mă deci, aşa cum ştii Tu şi cruţă-mă! Aşa se face că, după 48 de ore, m-am oprit din plâns.

În aşteptarea Crăciunului

Fiica mea a preluat întreaga dramă, fără să aibă vreo vină. Am plecat, la braţul ei, de la medic, după ce hotărârea a fost luată, adică imediat după Crăciun şi Anul Nou mă voi interna în spital şi voi suferi o nouă intervenţie chirurgicală, complexă, care va fi riscantă. Aşadar, viitorul nu era prea strălucit. Riscurile anunţate de specialist ne-au creat o stare sufletească jalnică. Ne priveam una pe alta şi încercam fiecare să facem frumos, să fim mai indulgente şi să ne arătăm afecţiunea. Eram foarte unite. Relaţia mamă – fiică era una demnă de invidiat, motiv pentru care susţinerea era reciprocă şi maximă. Numai că venea Crăciunul şi cum omul e mai sensibil în preajma sărbătorilor, suferinţa era la cel mai înalt nivel, dacă ar fi să o situăm pe o scară de la 1 la 10. Mai mult, conform diagnosticului, forma de cancer identificată în  biopsie era una dintre cele mai agresive. Medicul mi-a spus că pot să trăiesc trei zile sau trei săpătmâni, dacă nu apar complicaţii. Ce să faci în trei zile sau în trei săptămâni, m-am întrebat eu. Nu ştiam ce să fac! Mi-am dat seama că pot să mor sau să trăiesc. Am ales să trăiesc!

Cum rezultatul biopsiei a venit pe 21 decembrie, cu trei zile înainte de Ajunul Crăciunului, pregătirile erau în toi. Mie, împreună cu familia mea, îmi plăcea să respect sărbătorile creştine, cu obiceiuri şi tradiţii, adică cu brad de Crăciun, cu cadouri şi toate cele. Mi se părea că aceste îndeletniciri dau substanţă evenimentului. Mai târziu am înţeles că „substanţa” nu constă în aceste obiceiuri, ci faptul că Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos este cea mai mare bucurie, care a schimbat lumea.

După ce casa a fost curată, bucatele tradiţionale puse pe masă, bradul împodobit, cadourile pentru fiecare membru al familei au fost aşezate cu grijă sub pomul de Crăciun s-a trecut la momentul imortalizării sărbătoririi Crăciunului. Prost moment! Explicaţia e simplă, dar dureroasă. Toţi aveam lacrimi în ochi ca şi cum ar fi ultimele fotografii cu mine în familie. Asta ne-a trecut prin gând la fiecare. A fost o probă de rezistenţă. Încercam să ne abţinem să nu plângem şi făceam eforturi pentru a depăşi acest episod. Cu toate acestea, nu am reuşit, pentru că sufletele ne erau vraişte. Eram distruşi. Tot eu am fost cea care am zis haideţi să mâncăm şi să ne adumăm puterile pentru a reuşi să ne purtăm ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Chiar dacă am făcut faţă, nu pot descrie în cuvinte starea sufletească şi fenomenul de trăire care ne încerca pe toţi. Mai erau şi părinţii de care m-am ascuns cu aşa un diagnostic şi am căutat să le povestesc că am o problemă de sănătate, dar care poate fi depăşită. Apoi a urmat Anul Nou. Altă dandana. Eu care am fost o fire veselă şi mi-a plăcut să petrec momentul trecerii între ani, ca să am parte de bucurie tot anul care vine, de data aceasta am vrut să fiu singură. Singură, doar eu şi Dumnezeu. La ce m-am gândit nu are rost să descriu în acest material, dar pot să vă spun că am încercat să-mi pun ordine în viaţa pământeană şi să-mi fac un testament. Nu legalizat, motiv pentru care am chemat o prietenă apropiată familiei, căreia i-am povestit ce are de făcut după ce eu nu voi mai fi. Probabil că a întărit-o Dumnezeu, deoarece m-a scultat cu atenţie şi mi-a promis că se va strădui şi va transmite mai departe hotărârile mele. Aşa a trecut noaptea dintre anii 2000 – 2001. Pe data de 2 ianuarie mi-am făcut băgăjelul, mi-am luat la revedere de la familie şi pe data de 3, dimineaţa, eram internată în spital. După pregătirile preoperatorii, pe data de 5 ianuarie 2001 am fost operată la Braşov de un specialist asistat de un medic de vârf, somitate în Bucureşti. Mi s-a explicat că s-ar putea să nu supravieţuiesc operaţiei. Cu toate acestea, Dumnezeu m-a ajutat, m-am trezit şi în loc să mă fac bine au survenit complicaţii. O echipă medicală a făcut tot ce este posibil pentru a-mi salva viaţa.

Plimbarea prin cer

Îi mulţumesc lui Dumnezeu că am beneficiat de tot ce se poate în instituţia sanitară braşoveană. Aveam o rezervă, singură în salon, la parterul spitalului. Îmi era foarte rău şi nici măcar nu ştiam care este numărul salonului în care mă aflu. Ştiu doar că accesul era sever, motiv pentru care fiica mea ajungea greu la mine. Aveam un furtun pe nas, pentru că făcusem ocluzie intestinală după operaţie. Vomitam cantităţi impresionante. Găleţi întregi adunau un lichid verzui, puturos, pe care îl eliminam pe gură. Îmi era ruşine de personalul medical, pentru că miroseam urât. Asistentele deschideau ferestrele pentru a aerisi încăperea. Simţeam cum mă sting şi totuşi eram în viaţă. Aveam dureri mari şi mi se făcea morfină, alături de alte tratamente. Am început să mă rog la Dumnezeu o singură rugăminmte: să se termine odată. Eram împăcată cu mine, cu soarta şi aşteptam sfârşitul. M-am trezit, într-o zi, că a venit la mine instalatorul spitalului. Fiica lui era medic în spitalul în care eram internată. A auzit de la ea despre o femeie care îşi dă sfârşitul. Era vorba despre mine şi nu ştiu cum (acum ştiu) a vrut să mă cunoască. Când a intrat în salon s-a aşezat în genunchi în faţa patului meu şi mi-a spus: Doamnă, imaginaţi-vă vă prindeţi de braţul lui Iisus Hristos şi vă ridicaţi. Eu, printre furtunaşe, perfuzii şi păr încâlcit, i-am răspuns: Cruţă-mă, domnule, şi lasă-mă să mă duc. Omul a insistat şi a repetat de nenumărate ori acelaşi lucru. Apoi a plecat. Sigur că era un om credincios, pe care l-a trimis Dumnezeu să-mi transmită mesajul Lui. Atunci nu am înţeles şi, muribundă fiind, nu aveam nici un chef. Nu mai voiam nimic!

O prietenă, aceeşi Maria Chirculescu, s-a gândit la mine în tot acest timp. Fiica mea a venit la mine la spital şi mi-a adus bax-uri de ciocolată şi cartuşe de Kent. Aşa am avut să dau în stânga şi în dreapta celor ce mă îngrijeau drept recompensă pentru putorile inhalate, emise de trupul meu. Am întrebat-o de unde are aceste produse şi ea mi-a spus că a sunat cineva la poartă, erau doi bărbaţi care aveau pentru ea un pachet. Când a desfăcut pachetul în interior erau mai multe ruduri de salam, câteva roţi de caşcaval, bax-urile cu ciocolată şi cartuşele de Kent. I-a întrebat de la cine provin acestea, ca să ştie şi să mulţumească. Oamenii au răspuns că ei fac doar acest comision şi, în rest, nu au spus nimic. Aşa că nu am aflat de la cine erau aceste produse decât după patru ani. Se pare că şi de data aceasta Dumnezeu a avut grijă de mine, într-un moment în care fiica mea era studentă, aveam cheltuieli, iar eu nu puteam să lucrez, fiind în spital. Un alt moment petrecut în rezerva spitalului a fost atunci când, într-o seară, (am realizat eu că era seară, pentru că nu mai ştiam când e zi şi când e noapte) am auzit asistentele vorbind pe la uşi că doamna de la rezerva numărul 5, în noaptea aceasta îşi va da duhul. Eu am auzit aceste vorbe şi, pentru că de la salonul de alături se auzeau nişte vaiete sfâşietoare, ce aparţineau unei femei, m-am gândit că acea femeie urmează să îşi dea duhul şi atunci m-am rugat pentru ea. Doar mai târziu am aflat că eu eram femeia care stăteam în salonul numărul 5. În acest salon am trăit cea mai interesantă experienţă a vieţii mele şi anume am făcut stop cardiac. Aşa am văzut că există Dumnezeu şi din acel moment întreaga mea viaţă s-a schimbat, pentru că după ce am urcat în cer m-am întors. Nu am trecut prin nici un tunel, aşa cum au spus unii, dar am urcat pe nişte trepte, care nu existau, dar le simţeam sub picioare, urcam într-un alb, ca într-o ceaţă, şi în mijlocul cerului era o încăpere care avea o uşă. Am deschis uşa şi înăuntru se aflau nişte personaje sub forma unor călugări alungiţi, filiformi, care stăteau unii lângă alţii, în rânduri perfecte, militare, şi care au întors capul spre mine, cu gurile căscate şi ochii holbaţi, miraţi. Atunci i-am întrebat: ce faceţi aici? Ei nu mi-au răspuns dar lucrau ceva cu mâinile, asupra unui trup. Eu i-am certat întrebându-i: Voi încă îl mai chinuiţi pe Iisus?! Am trântit uşa, m-am întors şi am plecat. M-am întors în corp, cu acelaşi ţipăt cu care vin pruncii pe lume.
Chemoterapia şi şocul psihic

Ajunsă în trup mă simţeam o persoană micuţă, firavă, deşi sunt o persoană înaltă. Este adevărat că am slăbit în 10 zile 18 kilograme. Mă gândeam că această stare îmi dădea senzaţia de persoană  mică. Fiica mea a venit la mine, iar eu i-am spus că se apropie sfârşitul, că îmi pare rău şi că nu pot să fac nimic. Ajunge! Ea mi-a răspuns că vede în ochii mei o licărire, o schimbare şi că toate acestea îi dau o senzaţie de speranţă. Nu am crezut-o, dar am realizat că lipseşte de la cursuri şi i-am spus că este foarte important pentru mine să-şi termine facultatea. Mai avea doar trei examene şi era absolventă. A înţeles şi a plecat, spunându-mi că va reveni şi că este sigură că voi scăpa. Nu concepea altfel.

Într-adevăr, după acest episod, am început să produc şi să vărs tot mai puţin lichid. Mi-am imaginat că mă prind de braţul lui Iisus Hristos, că mă ridic şi că zbor. Nu este nici un moment de nebunie, ci mi-am folosit mintea şi credinţa, doar mă plimbasem prin cer şi nu mai aveam cum să mă îndoiesc. Există Dumnzeue! După 10 zile de zbatere între viaţă şi moarte, am scăpat de ocluzia intestinală şi apoi m-am ridicat din pat. Medicii m-au transferat la un etaj superior pentru a începe tratamentul cu chemoterapie. Când am ieşit pe uşă am închis-o şi atunci am văzut că am stat la rezerva numărul 5 şi că eu eram persoana pentru care m-am rugat, iar doamna de alături era bine-mersi, nu avea probleme atât de grave ca mine, din câte am înţeles de la asistente.

Am început să fac prima şedinţă de chemoterapie, într-o miercuri, fapt ce trebuia repetat lunar, la un interval exact de timp şi la aceeaşi oră. A urmat pregătirea medicală, după care administrarea durului tratament. Nimeni nu te pregăteşte psihic pentru şocul pe care ţi-l produce această terapie. Mi s-a spus doar atât că peste exact trei săptămâni îţi va cădea părul. Eu aveam un păr lung, frumos, la care ţineam şi pe care îl apreciam ca pe o adevărată pododabă capilară (feminină). Tratamentul mi-a provocat reacţii adverse, stare de greaţă şi vomă. Vă imaginaţi că pe două intervenţii chirurgicale proaspete trebuia să mă forţez să vomit. Aveam un rău general, în tot corpul. Am scăpat şi de asta şi am ajuns acasă, dar medicul a făcut greşeala să-i spună mamaei mele să se aştepte de ce este mai rău şi să se pregătească pentru sfârşit. Aşa am aflat că mi-au cumpărat mormânt, că au turnat margini de beton şi că au pus o cruce frumoasă din marmură. Nu mi-a căzut bine, dar am încercat să nu bag în seamă acest „mic” detaliu, care ar fi devenit locul de veci. Lumea dorea să mă viziteze din compasiune şi din respect. Mare prostie şi pentru unii şi pentru alţii, deoarece nu voiam să mă vadă nimeni, fiind doar piele şi os. Apoi, într-o zi, când m-am dus să mă spăl pe cap, m-am trezit că rămân cu podoaba capilară în mână, ceea ce mi-a provocat un adevărat şoc. Nu voiam să mă vadă membrii familiei nici măcar fiica mea. Nu am mai vrut să ies din baie. O clipă de inspiraţie a salvat situaţia, deoarece fiica mea a luat maşina de tuns, pe care o aveam în casă, şi a spus că dacă nu ies din baie şi nu accept situaţia atunci ea se va tunde zero. A băgat maşina în priză şi când i-am auzit zgomotul am deschis uşa înfăşurată într-un prosop pe cap. Am avut o discuţie interesantă, care m-a pus pe gânduri şi care mi-a demonstrat că nu contează cât de lung ţi-e părul, ci de cum gândeşti. Este adevărat că, în România, tratamentul este aplicat fără nici o jenă, statistic, psihologic lipsind cu desăvârşire dintr-un proces ce lasă urme pe viaţă.

Hrană fără foc

Starea mea de sănătate era precară. Ajunsesem să am 42 de kilograme şi stăteam la pat. Nu puteam să ies afară din casă. Mă uitam pe după perdele la terasa pe care mi-o construisem cu câţiva ani în urmă. Îmi doream să ies pe terasă şi să mă bucur de ultimii fulgi de zăpadă şi să savurez venirea primăverii. Mi-am imaginat că am un batic alb pe cap, sofisticat, ochelari de soare şi că arăt foarte bine. Întotdeauna mi-a plăcut să mă aranjez şio să mă port între modern şi sport. Aveam 44 de ani şi mă gândeam că acum ar fi fost momentul meu. Nu eram nici prea tânără, nici  prea bătrână. Ar fi trebuit să fiu o femeie în  plină putere. Mi-am imaginat că zbor, că ies, că mă plimb, că sunt pe un iaht, că simt briza mării şi sunt fericită în sufletul meu. Îmi place să sriu, iubesc cultura şi tot ce a creat Dumnezeu. Simţeam că merit să mă mai bucur de viaţă. Am trecut la un regim sever. Nu puteam mânca absolut nimic. Nici apa nu era bună, nu avea gust, nu-mi dădea senzaţia de săţietate. Dacă tot nu mâncam nimic, atunci am început să aplic tratamentul cu hrană fără foc. Şi un ceai îl pui pe foc, dar eu am auzit de orzul verde, aloe şi cătină. Am început să iau câte o lingură de orz verde, una de cătină şi una de aloe dimineaţa, la prânz şi seara. Atât. Asta timp de câteva săptămâni. Apoi am auzit de o reţetă cu 13 portocale mari, şase grapefruit şi şase lămâi. Le-am decojit, am făcut din ele un suc natural şi au rezultat în jur de doi litri de suc. Doar pe acesta îl beam într-o zi, fără să mănânc altceva. Apoi a venit primăvara şi în grădină au dat mugurii în ram. Luam câte un mugure şi spuneam că are viaţă şi iau viaţă. Am făcut apoi salată de crudităţi: morcov ras, măr ras şi ţelină. Mâncam această salată şi timp de încă cinci săptămâni am mai pus apă pe morcovi şi beam zeama. Aşa am trăit din ianuarie până în ziua de Paşti. Culmea este că, între timp, m-am ridicat din pat şi am început să umblu, iar de Paşti, după ce am mers la Înviere, am venit acasă, am ciocnit ou roşu, am mâncat Paşti şi miel. Am vorbit cu Dumnezeu şi i-am zis că nu voi mai mânca carne niciodată în viaţa mea, doar peşte, ocazional şi miel de Paşti, dar doar dacă îmi aduce cineva, fără să cumpăr eu. De atunci au trecut 11 ani că nu mămânc carne şi uite că trăiesc.

Chelia, peruca şi pălăria

După ce m-am ridicat din pat, am învăţat să merg, am început să fac gimnastică, să-mi activez muşchii şi să ies în curte. Când m-am simţit pe picioarele mele, primul drum l-am făcut la un magazin cu peruci. În casă aveam deja fel de fel de eşarfe, bascuri, pălării şi ingrediente care să mascheze chelia. Sunt o persoană cunoscută în oraş şi nu doream să mă vadă şi să mă recunoască nimeni. Stâlpul meu era fiica mea care mă încuraja şi îmi explica că sunt o persoană care ar fi fost în stare să se tundă zero, doar pentru că aşa vreau eu. Aşa că trebuie să o iau ca atare şi să înfrunt gândurile apăsătoare. Ajunsă la magazinul cu pricina, am răscolit toate perucile. Mi se părea că nici una nu mi se potrivea şi că nu mă reprezintă. De fapt, nu mă regăseam sub acea perucă. Mi se părea un fals grosolan, o minciună şi o mare prostie. Totuşi, în cele din urmă am găsit ceva apropiat firii mele, să nu zic identităţii mele, pentru că nu era cazul. Mi-am aşezat-o pe cap, m-am oglindit şi am izbucnit în plâns. Îmi venea s-o calc în picioare, să mă trântesc de pământ sau să fug unde oi vedea cu ochii. Fiica mea mi-a spus că nu plecăm de aici fără perucă. Trebuia s-o ascult. Nu avea nici o vină că trăieşte astfel de momente, în loc să se bucure de frumuseţea vârstei pe care o avea la acel moment. Nu am vrut să ies din cabina de probă şi ea făcea ture cu perucile de la stand la cabină. Am rămas cu cea care era mai aproape de adevăr. Cum aveam chelie nu aveam de ce să o prind şi mi-a venit ideea să pun peste ea o pălărie modernă, iar pălăria să o strâng cu o eşarfă colorată, care putea fi schimbată în funcţie de îmbrăcăminte. M-am gândit că dacă ce fac eu este plăcut lui Dumnbezeu şi m-am gândit că Dumnezeu este milostiv şi se foloseşte de orice mijloace ca eu să mă refac. Aşa că am plecat cu chelia, peruca, pălăria şi eşarfa şi am înfruntat lumea. Dacă tot vorbim de lume, atunci trebuie neapărat să spun că lumea mi-a zis că mi-am schimbat look-ul. Era o expresie a momentului, de-abia folosită în târg.

Renunţarea la chemoterapie

Deşi mi-au fost prescrise, în prima fază, şase şedinţe de chemoterapie am făcut doar trei sau patru, nu mai ştiu exact, pentru că îmi era rău şi aveam scăpări de memorie. De fiecare dată, după ce făceam perfuzia buclucaşă, pentru că este o perfuzie nenorocită, vărsam şi îmi era şi mai rău. Mi-am dat seama că oricum mor şi am ales că atâta cât mi-a mai rămas de trăit să suport cât mai puţine lucruri care îmi făceau rău. Tot în preajma Paştilor, este un moment de referinţă pentru mine, când am fost să fac ultima şedinţă de chemoterapie, m-am internat în spital şi am fost repartizată la un salon, la etajul şapte. Asistentele mi-au propus să mă mute cu un etaj mai jos ca să fiu uşă în uşă cu cabinetul lor, în caz că apare ceva neprevăzut să poată să intervină prompt. În momentul în care am coborât scările mi-a venit un gând şi l-am rugat pe Dumnezeu să-mi dea un semn dacă este bine sau nu să fac acest tratament dur. Am ajuns în salon, m-am aşezat în pat, au venit asistentele şi specialistul în oncologie, mi-au pus perfuzia şi am privit cum lichidul se scurge pe furtunaşul perfuziei până ajunge în venă. Atunci m-am gândit la cei care sunt condamnaţi la moarte prin injectare letală. Nici nu am terminat bine gândul şi am simţit o durere în capul pieptului şi o energie puternică, care îmi smulge sufletul. Dintr-o dată eu priveam de sus personalul din salon, care se agită. Unii intrau, alţii ieşeau şi alţii fugrau. La un moment dat am văzut-o pe fiica mea că stă pe marginea patului meu. După un timp, le-am vorbit: De ce vă agitaţi aşa! Personalul medical era să cadă din picioare, de spaimă şi mi-au spus că i-am îngrijorat cumplit. De fapt făcusem un stop cardiac care a durat între 8.30 şi 10.30. Eu nu  mi-am dat seama, dar am fost surescitată şi, într-un final, mi-am revenit sau am revin, nu ştiu cum să zic. Practic, personalul medical o sunase pe fiica mea să vină urgent la spital că e ceva grav. Ea, în tot acest timp, a reuşit să se îmbrace şi să parcurgă drumul până la spital, fiind deja lângă mine când mi-am revenit.

Mi-am adus aminte de gândul care mi-a venit când coboram scările şi l-am rugat pe Dumnezeu să-mi dea un semn dacă să mai fac sau nu această chemoterapie. Din acest moment, am hotărât pe loc că nu voi mai face niciodată orice ar fi şi oricât ar insista medicii. Am înţeles că singura nădejde rămâne în Dumnezeu, alături de rugăciune şi credinţă.

După un timp m-am dus la medic, însoţită de o prietenă, pentru a-mi întocmi dosarul medical. Până atunci nu făcusem nici un demers timp de aproape şase luni, pentru că necesita multă umblătură, stat la rând şi putere, iar eu nu eram în stare de aşa ceva. Înainte de a pleca de acasă m-am îmbrăcat frumos, mi-am pus peruca pe cap, pălăria şi eşarfa şi cioc-cioc la uşa medicului care m-a operat. Am deschis uşa, am intrat şi medicul era să cadă de pe scaun, a făcut un şoc de parcă ar fi văzut un mort înviat. I-am spus că eu sunt, domnule doctor şi că am venit să mă vedeţi. Atunci doctorul mi-a spus că arăt extraordinar de bine, că nu-i vine să creadă, că el nu s-a înşelat în ceea ce priveşte diagnostocul şi m-a întrebat ce am făcut şi cum am reuşit. Eu i-am răspuns cu rugăciune, încredere în Dumnezeu şi multă imaginaţie pozitivă. Şi cum speranţa moare ultima doresc ca nimeni să nu şi-o piardă, să treacă prin urechile acului, să parcurgă drumul îngust şi anevoios, la capătul căruia sigur se află Dumnezeu.

 

P.S.: Mi-am reluat activitatea. Am pornit în pelerinaje, am făcut un program de rugăciune, am mers la cursuri de gândire pozitivă. Am avut experienţe cu Dumnezeu, am făcut de atunci alte şase recidive. Am fost pe muchie de cuţit, dar nu mi-am pierdut nădejdea.

 

În episoadele următoare pelerinajele în Ţara Sfântă şi micşorarea tumorii.

 

Ileana Gafton