Sfânta Luminã a Învierii, Ierusalim 2012

 

 

Duminica Floriilor, 8 aprilie 2012. Înainte de a porni în pelerinajul în Ţara Sfantã Veniţi sã luaţi Lumina! merg pentru binecuvantare la duhovnic, la schit. În predica de la finalul Sfintei Liturghii de Florii, Pãrintele Isaia anuntã creştinii care au umplut biserica din vârful muntelui: „de luni începe Sãptãmâna Patimilor, de luni începe un post mai aspru!” Devenim atenţi, pãrintele continuã: „de luni pânã în Joia Mare, la Cina cea de Tainã, nu se mai mãnancã şi nu se mai bea nimic, apoi de vineri pânã la Inviere este din nou ajunare! Dar dacã nu vã încumetaţi sã ţineţi postul aşa cum se ţine acum în mãnãstiri, puteţi mânca doar seara puţinã pâine şi sã beţi apã. De fapt, ţineţi dupã putinţa, râvna şi sãnãtatea fiecãruia, dar gândindu-vã sã renunţaţi la tot ceea ce înseamnã plãcere, bucurie… De exemplu, acum rãsar urzicile – dacã abia aşteptaţi sã mâncati urzici anul acesta, sã vã faceti pofta, atunci aflaţi cã şi dupã Pasti se pot manca, în Sãptãmâna Patimilor înfrânaţi-vã! Importantã nu este numai înfranarea de la mâncare, ci şi de la pacate: mai multã tãcere, meditaţie, rugaciune…” În particular, întreb şi eu cum sã ţin postul în sãptãmâna care urmeazã, fiind în pelerinaj. Parintele rãspunde scurt: „n-ai auzit?” Cu o asemenea conduitã trasatã, plecãm a doua zi cãtre aeroport, pentru zborul la Tel Aviv.

 

Luni seara am ajuns în Israel, marţi am participat la procesiunea de sfinţire a Apei Iordanului. Este cald, soarele dogoreşte, preoţii greci ţin slujba (în lipsa Patriarhului Ierusalimului), se sfinţeşte aghiazma micã şi Iordanul nu se întoarce. Dar noi putem sã ne scãldãm în apele sale la locul Botezului Domnului, pentru cã de anul trecut accesul pelerinilor nu mai este îngradit oficial de cãtre autoritaţile israeliene. Vizitãm apoi Mãnãstirea Sf Gherasim, Ierihonul cu Biserica Dudul lui Zaheu şi Aşezãmântul Romanesc şi urcãm pe jos Muntele Carantania, mirându-ne cã efortul este posibil la acest final cald de zi. Aici pe Muntele Ispitirii Domnul Iisus a postit 40 zile şi 40 de nopţi dupã Botezul Sãu ( apa Iordanului este foarte aproape) şi la urmã a flãmanzit. Şi apropiindu-se, ispititorul a zis către El: De eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini. Iar El, răspunzând, a zis: Scris este: “Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu.” La Piatra Ispitirii ne rugãm pentru toţi ai noştri, sã ne întãreascã Domnul în post, sã ne ajute sã rãbdãm nevoi, boli şi necazuri şi sã înfruntãm ispitele …

 

Miercuri: vizitãm Nazaretul ( Bunavestire, începutul mântuirii noastre) şi Muntele Tabor (Schimbarea la Faţã, când Domnul Iisus S-a revelat ucenicilor ca Fiu al lui Dumnezeu, dar a şi fost pregatit de cãtre Moise şi Ilie pentru sfârşitul Sãu care avea sã se împlineasca în Ierusalim).

 

Joia Mare : la prima orã mergem la Grãdina Gheţimani, ne rugãm pe piatra pe care a plâns Mântuitorul cu lacrimi de sânge, în noaptea dinaintea trãdãrii şi prinderii Sale ( aici Domnul Iisus a arãtat cã suferã întru totul ca om; cã are deopotrivã şi fire omeneascã şi fire dumnezeiascã, neamestecate. Tatã, de este cu putinţã treacã de la mine paharul acesta! Însa nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti!). Procesiunea Spãlarea Picioarelor Episcopilor ( similarã spãlãrii de cãtre Domnul a picioarelor ucenicilor Sãi, ca sã ne înveţe smerenia şi slujirea aproapelui) are loc în curtea Bisericii Sfântului Mormânt, dar este imposibil sã rãzbatem pânã acolo, în aceastã dimineaţã! Poliţia a blocat toate cãile de acces cãtre curtea bisericii, aşa cã, dupã cãutãri sistematice, am reuşit sã ajungem totuşi acolo prin nişte curţi interioare, dar doar la sfârşitul procesiunii! Atât cât sã putem lua puţin din apa sfinţitã, cu puternic miros de busuioc, folositã la procesiune, pe care o gãsim într-un lighean de argint în biserica greceascã în care se aflã incoana Maicii Domnului care a îndrumat-o pe Sf Maria Egipteanca cãtre Pustiul Iordanului… Ne vom tãmãdui şi noi, la final de zi, picioarele obosite şi pline de praf – pentru cã dupã-amiazã aceasta am fost în Pustiul Iudeii la Manastirea Sf Sava, apoi la Mãnãstirea Sf Teodosie, la Câmpul Pãstorilor, iar seara, aproape pe întreaga duratã a Deniei celor 12 Evanghelii, am stat în Biserica Naşterii Domnului din Bethleem, la un rând imens, format din tot felul de neamuri (români, indieni, ruşi, greci, arabi…) asteptând sã intrãm la locul Naşterii Pruncului Iisus.

 

Vinerea Mare : Drumul Crucii , parcurs în chiar ziua în care acesta a avut loc! Am încercat sã intrãm pe Via Dolorosa la prima orã, înainte de a începe procesiunea oficialã, tocmai pentru a putea sã il parcurgem in tihnã si cu explicatii complete. Etiopienii – sute, îmbracati în alb cu toţii – au avut acelasi gând, aşa cã a trebuit sa ne strecurãm printre ei. La staţia a şaptea ( locul în care Iisus a cãzut pentru a doua oarã sub povara Crucii) drumul era deja blocat de poliţie, aşa încat a trebuit sã rãmânem pe loc aproape o ora, panã la apariţia procesiunii oficiale, cu care am reuşit sã intrãm in curtea Bisericii Sfântului Mormânt.  Forţele de ordine sunt foarte bine organizate şi în numar foarte mare, au creat culoare şi nu existã nici o posibilitate de a merge încotro vrei, tot fluxul de pelerini este dirijat pe trasee fixe. Intrãm în Biserica Sfântului Mormânt, este imposibil sã urcãm spre Golgota ( „obiectivul” principal al acestei zile, finalul Drumuli Crucii, locul rãstignirii Mântuitorului!), suntem dirijaţi cãtre dreapta, ar trebui sã înconjurãm Sfântul Mormânt şi Biserica Invierii şi apoi sã ieşim din nou în curte! Adicã, un fel de plimbare în cerc prin Biserica Sfântului Mormânt, fãrã şanse de închinare pe Golgota! Nu ne vine sã credem cã cineva a putut gândi astfel acestã organizare, pare cumva o batjocurã, aşa cã, aşteptând un moment prielnic sã o zbughim totuşi spre Golgota, ne asezãm la rand sã intrãm la Sfântul Mormânt – mãcar atât! Reuşim astfel sã ne împraştiem care încotro, grupul se readunã greu, dupa vreo douã ore, fapt care îl supãrã pe Parintele Roman, ghidul nostru. Ne apropiem tot mai mult de momentul Patimilor Mântuitorului, sufletul devine tot mai încãrcat de greutatea neputinţelor şi a pãcatelor noastre, ne strãduim sã facem ascultare şi de duhovnicul de acasã şi de Pãrintele Roman şi parcã totul iese pe dos… Pãrintele Roman spune cã nu sunt ispite, ci neascultarea noastrã rodeşte astfel – prost! (ascultare ar fi însemnat tãierea voii, adicã sã ieşim din bisericã imediat ce am înţeles cã nu avem cum urca la Golgota, apoi sã ne continuãm programul în Ierusalim…). Ieşim şi, dupã douã ore de stat în soarele amiezii, aşteptand rãtãcitii grupului, vizitãm Muntele Sion ( Cina cea de Tainã, locul în care Domnul a mâncat ultima oarã cu ucenicii Sãi, locul în care Marele Arhiereu a sãvârşit prima împãrtãşanie a Apostolilor cu Trupul si Sangele Sãu, întemeind astfel prima Sfanta Liturghie si taina Sfintei Împãrtãşanii) şi Muntele Eleon ( locul Înalţãrii). Seara târziu ajungem la Asezãmantul Romanesc de la Ierusalim, pentru a prinde finalul Prohodului, în limba româna. Peste noapte, parte dintre noi merg la hotel în Ierusalim, parte reuşim sã ramanem în cetate, pentru a ne mãri şansele de a intra a doua zi de dimineaţã la Sfântul Mormânt, pentru a vedea Lumina Învierii!

 

Sâmbãta Mare: Noi cei din grup ţinem legatura între noi prin mesaje telefonice şi astfel aflãm cã aproape toti suntem în Biserica Sfântul Mormânt, am reuşit sã intrãm – deşi anul acesta accesul a fost mai dificil şi mai umilitor ca niciodatã! Eu am intrat cu delegaţia armeanã, iar în interiorul Bisericii am ramas în partea dreaptã faţã de intrarea la Sfântul Mormânt, în înghesuialã maximã! Am intrat pe la ora 11,20, cand deja partea din faţã a bisericii era arhiplinã şi am stat, timp de  patru ore, într-o presiune fizicã extraordinarã, în mişcare continuã, cãldurã înabuşitoare, lipsã de aer şi apã – pentru cã de la un moment dat nu s-au mai distribuit nici sticlele de apã cu care eram stopiţi din când în când… Furnicãturile din degete şi din zona gurii, care puteau prevesti o crizã de hipoglicemie, nu le-am mai bãgat de data aceasta în seamã – mai avusesem o experienţa de acest fel, în aceleşi circumstanţe, şi ştiam cã dacã Domnul vrea, te ajutã în mod nefiresc sã depãşeşti şi aceastã neputinţã, ca pe o ispitã… Rugaciunea este singura stare posibilã în aceste ore interminabile de aşteptare…

 

Pe la ora 12,30 a intrat procesiunea creştinilor arabi, tineri din Ierusalim si din Palestina (Bethleem, Ramalah, West Bank) care scandeazã, cântã, danseazã, în fiecare an invocând astfel venirea Sfintei Lumini; moment impresionant de bucurie şi ritm, ei par a fi copiii iubiţi ai Domnului, fãrã rugaciunile cãrora parcã Domnul nu şi-ar întoarce faţa cãtre noi… Andreea, proprietarului unui pangar creştin din apropierea Sfântului Mormânt, mi-a povestit apoi cã ei aşteaptã în fiecare an acest moment cu mare emoţie, pentru cã ei sunt creştini, locuiesc chiar în locurile în care a vieţuit Fiul lui Dumnezeu pe pamant şi işi pot exprima astfel dragostea cãtre Hristos. În cântecele lor il invocã pe Sf Gheorghe, soldat al Domnului, care reprezintã puterea în luptã, o invocã pe Maica Domnului şi fac rugãciuni pentru Biserica Sfântului Mormânt, ca fiind cel mai sacru loc din lume. Sã Îi cânţi Domnului este un sentiment foarte puternic şi foarte special, pe care nu îl poate exprima într-o altã limbã şi ei aşteapta 12 luni din an aceastã zi a Învierii, pentru a retrãi aceasta bucurie şi a dãrui bucurie şi celorlalţi creştini. Spune cã statul Israel dã legitimaţii arabilor creştini palestini pentru a veni in Ierusalim, doar de douã ori pe an – de Crãciun şi de Paşti; este un pic deranjant şi dificil dar este bine şi aşa. Isi doreşte pace pentru ei şi pentru întreaga lume..

 

Pe la ora 13,30 preoţii greci au început procesiunea de înconjurare, cu prapori, de trei ori, a Sfântului Mormânt. Eram destul de departe de Sfântul Mormânt, am încercat sã vad ce se întamplã folosind zoom-ul aparatului de fotografiat. Presiunea fizicã a mulţimii era tot mai apãsãtoare, mai înãbuşitoare, m-am gândit dacã voi rezista pana la capãt. Pe finalul încercarilor este un moment de ispitã maximã, care poate fi denumit neacademic „ a te îneca, ca şi ţiganul la mal ”; este de fapt ispita Sfântului Petru, atunci când mergand pe apã, s-a îndoit cã merge cãtre Domnul şi era sã se scufunde (Doamne, scapã-mã! … Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?)

Epuizat fizic, dacã consideri cã nu mai rezişti, poţi sã dai din coate spre ieşire, soluţia aceasta fiind chiar binevenitã pentru cei care se înghesuie sã ocupe un loc mai în faţã; dar la ce bun atunci toatã greutatea ultimei Sãptãmâni a Patimilor, petrecutã în nevoinţã personalã (atâtã câtã este ea…) si în agitaţia miilor de pelerini care toţi işi doresc cu disperare sã se afle la timpul şi în locurile în care ar putea „sã-L atingã” pe Domnul Iisus într-un fel sau altul?

 

La ora 14 a sosit în sfârsit Patriarhul Teofilos al 3-lea, a fost verificat sã nu aibã asupra sa nici o sursã de luminã, s-au rupt sigiliile Sfântului Mormânt – aplicate în ziua precedentã de cãtre o comisie formatã din reprezentanţii a diverse culte, inclusiv necreştine – şi multimea a început sã aştepte cu înfrigurare momentul sosirii Sfintei Lumini! Au fost minute interminabile, se scanda mai tare sau mai încet, în diferite limbi, timpul se prelungea, toti aşteptam Lumina Învierii! Am realizat cã Iisus este în iad, sub pãmant, în cel mai întunecat loc posibil – dar tot un fel de iad era şi cel în care ne aflam noi: se stinsesera luminile, era înãbuşitor de cald, presiune fizicã epuizantã, ne era sete, foarte sete şi eram la limita rezistenţei fizice, se vorbea ca în Turnul Babilon, în toate limbile… Eram sub greutatea pãcatelor, de o vreme repetam mereu şi mereu aceleasi greşeli, ca într-o lecţie etern neînvãţatã, ca într-un cerc din care nu mai puteam ieşi, nu gãseam calea; începusem sã mã satur şi eu de neputinţele mele, ajunsesem aproape la deznãdejde, îmi vedeam limitele şi nu stiam ce sã mã fac cu mine. Era clar ca singurã orbecãiam, luând mereu – duhovniceşte – decizia greşitã; sunt duhuri care ies doar cu post şi rugaciune… Şi am înţeles cã singura mea şansã de scãpare este LUMINA, Sfânta Prezenţã a Domnului, care sã ardã tot ce este stricat, pãtat, ineficient şi obscur în mine şi sã transforme, sã transfigureze, sã sublimeze, sã recreeze, sã sfinţeascã prin simpla atingere şi sã ilumineze sufletul meu, pentru cã fãrã DOMNUL, rãman în acelaşi iad… Aveam aşadar nevoie cu disperare de Sfânta Luminã şi am început sã mã rog, pentru cã timpul trecea şi nu mai venea! Într-un final, la ora 14,25 au început sã batã clopotele, din Sfântul Mormânt Patriarhul a dat mãnunchiul de 33 de lumânãri aprinse şi eu am început sa plâng: VENISE! Mai fusesem de douã ori sã vad Sfânta Luminã a Învierii Domnului, dar acum a fost prima datã când nu m-a mai interesat nimic din ceea ce putea fi reprezentare vizibilã, în diverse forme, a acesteia: Domnul ieşise din mormant şi Lumina necreatã se revãrsa cãtre noi, aproape, tot mai aproape! Am vãzut oameni bucurându-se, am vãzut oameni râzând şi trecându-şi flacãra sfântã peste faţã şi peste mâini şi deşi mii şi mii de lumânãri ardeau în bisericã şi fumul devenise tot mai gros, nu a fost nici mãcar miros de fir de pãr ars… M-am lãsat purtatã de valul de oameni spre ieşire, fãrã sã mã mai gândesc cã de fapt ceea ce a fost spectaculos la aceste momente nu a fost ceea ce am vãzut, ci uşurarea sufleteascã, bucuria extraordinarã, regeneratoare, pe care mi-a adus-o Sfânta Luminã a Învierii Domnului! Binecuvântarea duhovnicului meu lucrase…

Şi pânã la urmã, mulţi dintre cei cu care am vorbit ulterior, martori sosirii Sfintei Lumini, au dat mãrturie despre aceeaşi bucurie de nedescris! Asadar, trebuie sã simţiţi: veniti si veti vedea!

 

Maria Chirculescu

Miriam Turism