Cred, Doamne, ajuta necredintei mele! ( Marcu 9, 24)

Saptamana Patimilor in Tara Sfanta inseamna intr-adevar un mod de a trai patimirea, dar altfel decat te-ai astepta, ca si crestin. Pamant Sfant pentru toate cele trei religii monoteiste (iudaism, crestinism si islamism), actualul Israel, proclamat ca stat abia in 1948, este o tara multi-culturala (ca sa nu zic pestrita), in care tensiunile dintre fratii vitregi evrei si arabi se releva la fiecare pas, in care – finalmente – evreii ( 76%) si arabii ( 20%) deopotriva fac bani de pe urma milioanelor de crestini, pelerini sositi din lumea larga sa caute urmele pasilor Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Mantuitorul nostru, pe care ei insa nu Il accepta ca atare. Doar aprox 2% din actuala populatie a Israelului (de 7 milioane locuitori) este crestina. In Israel Noul Testament este interzis.

La ce sa te astepti de la localnici, in atari conditii? Pleci de acasa cu evalvie si cu adanca emotie catre Tara Sfanta si te trezesti intr-un spatiu neobisnuit, arid, cu clima prea calda, cu peisaj valorificat de evrei cu o deosebita inteligenta arhitectonica si tehnica sau dimpotriva, peisaj amarnic de saracacios in zonele palestiniene – si singurul punct de sprijin pentru sufletul tau ramane Biserica Romana, prin reprezentantii sai care fac ascultare ca ghizi locali pentru pelerini: Parintele Roman, Parintele David sau Maica Teodora… Doar ei pot face pietrele sa vorbeasca, doar astfel, pericopa cu pericopa, Evangheliile capata contur, culoare, miscare in spatiul geografic in care Cuvantul intrupat, Fiul lui Dumnezeu, si-a trait viata pamanteasca, acum 2000 de ani.

Cel mai adanc, special mod de a trai in Hristos ca pelerin in Tara Sfanta il ofera petrecerea acolo a Saptamanii Patimilor, participand nu doar la obisnuita vizitare a locurilor sfinte ci si la procesiunile specifice care au loc anual doar in aceste sase zile premergatoare Pastelui crestin. Patriarhia Ierusalimului, numita ca atare de catre Sinodul de la Calcedon in anul 451 si care a ramas in timp organul oficial recunoscut de toti cotropitorii Tarii Sfinte (arabi, mameluci, otomani, englezi), in calitate de pastratoare si ocrotitoare a Sfintelor Locuri Crestine de Pelerinaj, organizeaza in acesta saptamana sfanta un complex de procesiuni care au menirea sa incununeze nevointele Postului Mare si cresc tensiunea asteptarii marelui eveniment al istoriei omenirii: Invierea Domnului! Am participat la un asemenea program, impreuna cu un grup de 50 de credinciosi romani, in perioada 21 – 30 aprilie 2008.

Marti, 22 aprilie 2008 – Sfintirea Apelor Iordanului, de catre Patriarhul Ierusalimului. Spre mirarea noastra muta, s-a intors cursul Iordanului! Dan D. din Bucuresti da un scurt interviu unui reporter de la o televiziune spaniola, aflat la fata locului! Uimitor inceput de pelerinaj!

Joia Mare, 24 aprilie 2009 – Spalarea picioarelor ucenicilor, in curtea Bisericii Sfantului Mormant / Biserica Invierii. Dimineata grupul nostru de pelerini parcurge Via Dolorosa / Drumul Crucii, pe stradutele de piatra stramte, transformate in bazar permanent, ale vechii Cetati a Ierusalimului, apoi intram in Biserica Invierii si ne asezam cuminti, evlaviosi, la rand pentru a intra in interiorul Sfantului Mormant, fiecare cu ruga sa. Iesim apoi in curte. Procesiunea cu spalarea picoarelor episcopilor de catre Patriarhul Ierusalimului, desfasurata pe o esplanada montata special in mijlocul curtii patrate, este pe sfarsite. La final, cateva persoane din grupul nostru observa intamplator unde a fost dus ligheanul de argint folosit la procesiune: in capela greceasca situata pe peretele din stanga curtii (catre vest). Intram si ne minunam: ligheanul argintiu este lasat jos, in fata altarului, nesupravegheat, iar cateva rusoaice iau din apa sfintita ramasa pe fundul vasului si incearca sa-si tamaduiasca picioarele obosite. Facem si noi la fel si constatam cat de bine inmiresmata este apa: miros de busuioc extreme de puternic! Si-mi amintesc instantaneu de episodul in care Sf Paisie cel Mare L-a intampinat pe insusi Domnul Iisus, care I s-a aratat in pestera sa din adancul pustiului egiptean ( in sec IV) si, ca suprem gest  de evalvie, Sf Paisie I-a spalat picioarele. Dupa plecarea Sa, a baut apa murdara, dar sfintita de atingerea Mantuitorului! Multe haruri duhovnicesti a capatat Sf Paisie cel Mare, mai apoi!

Vinerea Mare, 25 aprilie 2008. Dimineata vizitam Muntele Sion, apoi ajungem in curtea intesata de oameni a Bisericii Sfantului Mormant, exact cand procesiunea Drumul Crucii isi termina aici parcursul. Apar pe rand clerul si foarte multi rusi cu cruci de lemn foarte mari sau mai mici si toti se inghesuie la intrarea in biserica, pentru a o coti brusc spre dreapta, catre scara de piatra in spirala stransa care urca la Golgota. Busculada groaznica la intrare, nimeni nu vrea sa cedeze, te poti trezi foarte usor lovit in cap de crucea vreunui crestin ca si tine! Sirul de grecoaice asezate strategic, dinainte, pe mici scaune langa peretele de piatra al Golgotei intra in panica: presate de participantii care vor sa isi continue procesiunea in locul devenit mult prea stramt, incep sa strige “sa fie evacuate”. Ceea ce se si intampla, salutar, ajutate de un domn grec care striga mai tare decat toti! Rusii nu tin cont de faptul ca aici, la Sfantul Mormant, calugarii greci fac regulile la procesiunile ortodoxe: ei stiu ca au venit sa-l venereze pe Iisus in chiar locul si timpul patimirii Sale si deci trebuie sa finalizeze procesiunea si sa ajunga pe Golgota! Constat ca ochelarii de vedere mi-au disparut! – ii tineam cu un snur la gat. Reusesc sa ma aplec cumva si sa caut cu privirea pe jos – sunt chiar langa Piatra Ungerii – si vad iesind de sub un pantof imens ( marimea 46?!) o parte din snur; pantoful lipit de dalele de piatra calcase complet peste ochelarii mei! Fac un semn posesorului pantofului ( nici nu m-am mai uitat in sus sa-I vad chipul), acesta ridica putin piciorul si recuperez ochelarii – intregi!!? Prin ce minune nu s-au spart lentilele, presate intre pantoful lat si piatra?? N-am timp sa ma minunez! In inghesuiala in care ma aflu constat ca mai e un pasionat de fotografie (dupa cum tine aparatul de fotografiat) si intru in vorba cu el in engleza, peste capetele oamenilor; este un georgian micut, Eraclie se numeste, care ma va si ajuta sa inaintez in multimea care preseaza rau, din toate directiile! Sus, pe Golgota, cei care biruisera redevin linistiti, concentrati catre rugaciune. Stam la rand pentru a ne inchina Crucii Sfinte, in chiar ziua Rastignirii! Nu realizez importanta momentului, dupa cate am tras ca sa ajung acolo, dar ma impresioneaza profund ochii intredeschisi ai Mantuitorului, din mozaicul care acopera tot peretele din fata. Reprezinta momentul baterii cuielor in palma la fixarea pe Cruce; Maria Magdalena este parbusita de durere, Maica Sfanta, imbracata in negru este impietrita, dar STIE ce se intampla ( are o cruce mica in mana). Iar Iisus cel chinuit… este viu! Nu m-am asteptat, ma cutremura sa-I zaresc privirea lucida secunda de secunda in ochii intredeschisi, in timp ce calaul ii bate cuiele in palma cu ciocanul! Patimisem si noi un pic, fizic, inghiontiti, loviti de lemn, zdobiti de caldura inabusitoare a zilei si a aglomeratiei din spatiul inchis – dar ce insemnau toate acestea fata de chinul care se ascunde in ochii Sai intredeschisi, pe cruce? Cred ca atunci L-am “vazut” pentru prima oara pe Iisus. Cu inima stransa, merg catre Cruce. sa ma inchin si sa ma rog pentru toti ai mei…

Dupa procesiune, lumea se rarefiaza in Biserica Sfantului Mormant. Jumatate din grup merge cu Parintele Roman catre Asezamantul Romanesc de la Ierusalim si apoi “acasa” la Ierihon, iar cealalta jumatate hotaraste sa ramana la biserica, pentru slujba Prohodului. Fiecare dintre noi considera ca optiunea sa este cea buna, noi cei ramasi in biserica – pentru liniste, ei – pentru vizita la biserica romaneasca si pentru putina odihna, necesara pentru ceea ce aveam sa patimim in Sambata Mare. Dupa amiaza trece greu… Spre seara, la ore précis stabilite, incep procesiunile calugarilor franciscani ( care ne evacueaza din capela lor in care ne adapostisem – sunt acolo niste banci mai confortabile), apoi ale Bisericii Copte Egiptene… La 1757, in timpul stapanirii otomane, s-a impus Regulamentul de folosire si administrare a Locurilor Sfinte – Status Qvo – prin care este stabilita ordinea istorica si ierarhica a celor 6 confesiuni religioase care slujesc in Biserica Sfantului Mormant: ortodocsi, armeni, copti, catolici, etiopieni si sirieni ortodocsi, intre care s-au impartit, pentru folosinta diferite sectoare din Locurile Sfinte. Golgota si Sfantul Mormant sunt, prin grija Domnului, date spre administrare ortodocsilor. Regulamentul este strict respectat si astazi.

Ultima dintre procesiunile organizate la Sfantul Mormant in Vinerea Mare si cea mai ampla este Prohodul Domnului, oficiata de Patriarhul ortodox Teofil al Sfintei Cetati a Ierusalimului si al intregii Palestine, al Siriei, Arabiei, al tinuturilor de dincolo de Iordan, al Canei Galileii si al Sfantului Sion ( aceasta este denumirea completa). Stiind ce va urma, ne indreptam spre Biserica Invierii, aflata chiar in fata Sfantului Mormant, acolo unde este marcat printr-un fel de ciuperca mare, pe pardoseala, “Buricul Pamantului” – centrul georgrafic si spiritual al Pamantului. Cei doi reporteri de la Radio Romania Actualitati cu care ne intalnim aici ( singurii reprezentanti mass media din lume aflati in acel moment acolo pentru transmisiune in direct) se pregatesc sa transmita live la ora 9 seara si isi instaleaza cablurile aparaturii in strana din dreapta. Isabela are emotii, cu hartiile cu notite in mana, Cristian Curte e mai detasat si preocupat ca partea tehnica sa functioneze ireprosabil. Apar diaconii in vesminte negre cu bogat ornament argintiu, dar apar si monahii greci de la strana, care sunt intrigati de pozitionarea cablaturii reporterilor romani pe locul lor. Dupa cateva schimburi de replici pentru dovedirea existentei aprobarilor pentru transmisia live, presati de aparitia Patriarhului Ierusalimului si inceperea slujbei, monahii greci incep sa dea raspunsurile la strana, in timp ce Isabela intra in direct vorbind in surdina, pe fundalul primelor cantari din Prohod. In casele lor, ascultatorii romani devin parte la atmosfera de profunda tristete a serii Vinerii Mari, cand Domnul, dupa batjocorire si rastignire isi da duhul in chinuri, catapeteasma templului s-a sfasiat de sus pana jos, pamantul s-a cutremurat, pietrele s-au despicat, mormintele s-au deschis… Trupul Sau este coborat de pe Cruce, uns cu miresme, invelit in giulgiu si pus de catre Iosif din Arimateea in pestera de alaturi. Patriarhul Teofil al Ierusalimului slujeste parca fara sa vada pe nimeni in jur, prabusit in sine… Iar noi nu intelegem nimic in limba greaca.

Dupa slujba ne adunam grupuri-grupuri, incercand sa gasim solutii pentru a ramane peste noapte in biserica sau macar in interiorul Cetatii Vechi a Ierusalimului. Tarziu, politia evacueaza Biserica Sfantului Mormant si ne indruma pe toti pe o singura cale, flancata de forte de ordine. Nu avem alternative. Ajungem pe straduta ascendenta de piatra, cu trepte, pe care fortele de ordine ne permit sa innoptam. Aflam ca alte grupuri au fost scoase pe portile cetatii, portile ulterior s-au inchis si ne consideram norocosi sa dormim pe strada, ca boschetarii. Marcela T. o foarte frumoasa doamna din grupul nostru, hotarata sa ramana in orice conditii pentru a ajunge sa vada Lumina Sfanta, a fost mai isteata decat toti: pentru vreo doi euro a cumparat un carton de la un magazin si acum nu se aseaza ca noi, direct pe piatra goala. Multe natii, oboseala, zambete, rugaciune, noapte calda; ne odihnim sustinandu-ne unii pe altii. Periodic, la comanda primita in casca, politia face cordon uman si ii ridica pe cei asezati in primele randuri, obligandu-i sa merga in partea de sus, sa se reaseze ca ultimi veniti. Ne vine randul la toti, pana la cinci dimineata ne-am miscat deja de vreo trei ori. Nici un protest nu isi are rostul si nici o alternative nu este posibila: strada de piatra este incadrata de cladiri de piatra fara iesiri laterale, toate magazinele sunt inchise si nu ai unde sa evadezi, trebuie sa executi comanda. Prima data in viata mea ma gandesc care este conditia celor aflati sub ocupatie in razboi, pentru care idea de libertate este doar o vorba goala. Sau cum s-au multiplicat patimile fizice ale Domnului, prin umilinta indurata de la soldatii romani. Doar ca acum ei sunt evrei si noi crestini.  Pe la ora cinci dimineata apar comerciantii si se deschid magazinele de langa noi, salutar: avem acces la toalete, contra cost.

Sambata Mare, 26 aprilie 2008. Prima noapte a umilintei noastre se incheiase, urma dimineata umilintei, neputintei, absurdului – asa cum aveam sa percepem noi calea in labirint, fragmentata si flancata de politie – accesul catre Biserica Sfantului Mormant. Speram ca Domnul ne va ajuta sa fim printre cei alesi pentru procesiunea venirii Sfintei Lumini, asa cum spera fiecare dintre miile de oameni sositi din tara lor, incrancenati toti in acelasi gand.  Atent supravegheati de fortele de ordine inarmate, am inaintat cu pauze mari, asteptand deschiderea periodica a catorva bariere, tot mai aproape de biserica… In jurul orei 11 intram victoriosi pe poarta de piatra si suntem dirijati aleator, catre diverse locuri ale Bisericii Invierii, noi mergem spre dreapta. Lume foarte multa deja in interior, aceeasi aglomeratie in caldura inabusitoare; fiecare din grupul meu isi gaseste cate un loc lateral, mai ferit de fluxul multimii care zdrobeste. Zaresc o fetita de vreo 10-12 ani asezata pe un loc mai inalt, deasupra multimii si ma gandesc nu cum de a rezistat ea fizic si psihic pana acum, ci ca Maica Domnului i-a gasit loc bun si o ocroteste!

Manata de gandul ca trebuie sa vad Raza Luminii Sfinte deasupra cupolei Sfantului Mormant, raman in multimea care se misca continuu si preseaza din toate directiie, incercand sa ma apropii cat mai mult de centru, adica exact in zona in care aglomeratia este maxima. Timp de trei ore stau cand pe un picior cand pe celalalt si, fiind mai inalta, reusesc sa respir aer putin mai rece tinand tot timpul capul pe spate. Si ma rog continuu sa rezist. Intr-o mana am aparatul de fotografiat, in cealalta telefonul si manunchiul de lumanari, cu geanta la gat – in scurta vreme tot ce am pe mine devine ud leoarca, atat de la transpiratie cat si de la apa varsata din sticlele cu apa care din cand in cand sunt aruncate peste capete, in mijlocul multimii, facandu-ne un mare bine. Cine sa se mai gandeasca la reguli de igiena? Urmaresc nivelul apei in sticla, sperand din tot sufletul ca aproapele meu sa imi lase si mie o gura de baut. Vreau sa vad totul si … sa fotografiez, asa incat rabd! La un moment dat incep sa simt furnicaturi in buze si in lateralul palmelor si-mi vin in gand crizele de hipocalcemie pe care le-am mai avut candva demult, care puteau declansa un lesin. Asta mai lipsea! Mi-am amintit ca aveam in geanta, uitata, o lamaie mica verde, reusesc sa o scot dar… cum sa o tai? Maica romanca de langa mine ia lamaia, o musca, isi pastreaza jumatate si-mi da restul. Salvatoare picaturile de lamaie, revigorante! Nu stiu daca medical asta e solutia, dar… functioneaza acum. O femeie de langa mine se uita tanjnd, cerand din priviri; ii dau jumatatea mea de lamiae si imi multumeste. O intreb pe maica romanca ce sunt flash-urile acelea lungi si foarte subtiri, care apar mereu in zona cupolei, ca niste fire lungi de lumina – prea sus si prea lungi ca sa fie blitz-ul aparatelor de fotografiat care tacane continuu. Imi spune ca sunt primele forme de Lumina, care apar inainte chiar de venirea Patriarhului, la invocatia arabilor crestini. Intr-adevar, acesti tineri veseli, scandand si facand multa galagie, ca niste copii mari care se bucura si se catara unii pe umerii altora si pe schelele de langa Sfantul Mormant, cantand, sunt urmasii crestini ai pastorilor arabi din zona Bethleemului. Traditia spune ca in anul in care li s-a interzis accesul in biserica pentru a face invocatiile pascale in limba lor, nu a mai venit Sfanta Lumina!

In multimea in care ma aflu presiunea fizica nu slabeste deloc, miscarea e continua. Extenuata, total fara vlaga, ochesc carul de reportaje aflat in apropiere, cu gandul sa ma sprijin de el. Reusesc si cand declansez aparatul de fotografiat peste oameni, simt o lovitura puternica, ca o explozie, la nivelul oaselor bazinului. Nauca, nu inteleg nimic. Cineva exclama: te-ai electrocutat! A vorbit romaneste sau a fost un gand? Nu stiu…ma gandesc ca poate fiind atat de transpirata am fost corp bun conducator pentru curentul electric, vreun scurt-circuit. Cunostintele mele de fizica sunt zero si n-am explicatia stiintifica – daca ea o fi existand! Tremurand, ma departez si reintru in mijlocul multimii. Vad o targa dusa pe deasupra, dar nu ma gandesc deloc ca ar putea fi pentru cineva din grupul meu – micuta maica Macrina de la Varatec lesinase, lovita in cap de un ghiozdan al unui tanar georgian aflat in fata sa. Caut din priviri catre un perete pe langa care circula fluxul de pelerini si, abandonand deja lupta de rezistenta, ma gandesc sa ies catre margine. Imi fac loc si dupa cativa pasi o intalnesc pe Roxana C., tanara doctorita din Bucuresti, care ma opreste: nu iesi nicaieri, ca fluxul de oameni te va impinge afara si nu mai vezi nimica. Puternica, ma inconjoara cu bratul dupa umeri si ma fixeaza in loc. Plang scurt, descarcare nervoasa: in sfarsit, ma simt protejata, ancorata fizic! Dar nu ma potolesc nici acum: incerc sa fac o fotografie cu telefonul cel nou (deja mi-e frica de aparatul de fotografiat!) si… din nou simt pocnitura aceea la nivelul bazinului, de data aceasta la intensitate mai mica! E clar ca are legatura cu momentul fotografierii! Si cu mandria mea de a avea poze cu Sfanta Lumina, sa le arata acasa tuturor, eventual sa le postez si pe site!

Se sting toate luminile in biserica – a venit Patriarhul Teofil, incepe rugaciunea de invocare, lumea s-a linistit si asteapta infrigurata… Nu dureaza mult, se aude un vuiet: a venit Lumina Sfanta si anul acesta! Clopotele bat. Toata lumea e cu mainile ridicate, cu manunchiul de 33 lumanari deasupra capului… Undeva in fata noastra, in intuneric, parca a scaparat o cremene, dar lumanarile nu s-au aprins. Ni se pare o vesnicie pana cand ajunge Sfanta Lumina, din aproape in aproape, si in locul in care ne aflam, in dreapta intrarii Sfantului Mormant! Incercand sa-mi aprind manunchiul de lumanari, reusesc sa il sting si pe al celui care imi oferise flacara Luminii necreate… nu e bine…. Brusc Roxana zice: Maria, uite-L pe Domnul! Si imi arata bulgarele imens de lumina alba, sfera compacta, deasupra cupolei Sfantului Mormant! Il vazusem si eu si studiasem problema: era chiar Sfanta Lumina sau intrase lumina zilei pe singurul geam neacoperit de la nivelul cupolei? Desi forma aceea globulara, imensa, era perfecta! Iar eu, Toma necredinciosul!

Eram mult prea extenuata, nici nu aveam putere sa ma bucur! Rapid, ne-a luat valul multimii spre iesire si am lasat in urma, sus, globul compact, intorcandu-i spatele… Parintele Roman ne-a zis mai apoi ca aceasta forma de Lumina apare in multi ani si ca daca am fi stat sa-l privim, am fi vazut cum se sparge si se imprastie…

La locul de intalnire ne reunim cu totii, 50 de pelerini, dar eu nu mai am haina pe care probabil am pierdut-o acum, la iesire! Constat ca sunt singura cu parul ud si vlaguita total, stoarsa ca o lamaie! Ma asez pe o bordura si observ ca toti ceilalti sunt chiar bine si isi impartasesc cele vazute! Parintele Roman confirma: este un an in care Lumina Sfanta nu a aparut intr-o forma foarte vizibila!  Si totusi… Trei dintre pelerinii nostri aflati in Biserica Invierii din fata Sfantului Mormant spun ca au vazut la un moment dat un fascicol atat de puternic, incat nu putea fi lumina solara! Lumina s-a plimbat de trei ori prin biserica si de trei ori a intrat in Sfantul Mormant, iar ei au simtit o stare de fericire profunda si nici nu s-au mai gandit sa imortalizeze, sa ne arate si noua Lumina Sfanta; Adina A. are doar cateva secunde de film cu acest fascicol de Lumina!

Maica Marcina de la Varatec s-a trezit din lesin pe targa si s-a gandit ca Domnul o pedepseste, ca nu este vrednica sa stea langa Mormantul Sfant, dupa ce a facut eforturi atat de mari sa ajunga acolo. Dar in curte fiind, a vazut cum toata lumea privea la Cer: a aparut mai intai un curcubeu perfect rotund in jurul soarelui, apoi a vazut multime de porumbei, nu mai stie daca albi sau negri, dar si acestia au disparut! Apoi a vazut Sfanta Lumina desprinzandu-se din soare si indreptandu-se ca o raza puternica spre crucea de pe cupola Bisericii Invierii! Dan D. a fost sus la Golgota si in intuneric a vazut lumanarile a doi calugari rusi aprinzandu-se singure. Mai tarziu am aflat ca si Maica Stareta Macrina de la Asezamantul Romanesc de la Jerihon, care nu a putut sa intre mai mult decat pana la Piatra Ungerii, a vazut aprinzandu-se singura o candela asezata foarte sus, aproape de tavanul bisericii in fata unei icoane a Maicii Domnului, iar flacara care a aprins-o era ca o ghiulea de foc!

Concluzia este ca, indiferent unde si-au gasit loc, in interiorul Bisericii Sfantului Mormant sau afara, fiecare dintre pelerini a vazut o anume forma de Lumina Sfanta ( flash-uri, glob, ghiulea de foc, fascicol) sau a vazut lumanari sau candele aprinzandu-se singure si fiecare poate depune marturie pentru o anume minune infaptuita de Domnul in ajunul Invierii sale! Sunt Patriarhii ( din Grecia, Republica Moldova…) care au trimis delegatii oficiale si avioane speciale, ca sa fie adusa Sfanta Lumina in tara lor inca de sambata dupa-amiaza, astfel ca la miezul noptii  credinciosii sa se bucure, primind Lumina Invierii sosita de la Mormantul Sfant din Ierusalim. Nu este insa nici o sansa sa poata fi transportata cu avioanele comerciale de linie, din cauza controalelor minutioase de pe aeroportul Ben Gurion din Tel Aviv.

“Acasa”, la Asezamantul Romanesc din Jerihon, am constatat ca mi-am pierdut definitiv si ochelarii de vedere – aceiasi ramasi intregi, in mod miraculos, sub talpa crestinului de la procesiunea Drumul Crucii! Si am inteles ca in timpul chinuitoarei Sambete Mari am gresit fundamental in fata Domnului… Am stat atunci trei ore langa Sfantul Mormant la limita lesinului, cunoscandu-mi neputinta fizica, dar si negraita grija a Domnului pentru mine si de fapt pentru noi toti care ne-am aflat atunci in acele conditii. Marturisesc insa acum ca pozitionarea mea fata de Domnul a fost profund gresita: in loc sa-L caut pe El care era atat de aproape, am asteptat miracolul, spectacolul Luminii Invierii, partea vazuta a lucrurilor! Pe care am vrut sa o imortalizez – gand de glorie personala… Da, am vazut Lumina Invierii, dar nu L-am gasit pe Domnul! Cat de ingusta este Calea si ce usor poti aluneca de pe ea! Asa incat cu umilinta cer ajutor si eu: Cred, Doamne! Ajuta necredintei mele! (Marcu 9, 24)

Maria Chirculescu

Miriam Turism